Love

Copou Park Iasi

Love is flowing in the air 

Goes through your beautiful eyes

Conquers your heart,kisses your lips,and then

Caresses the silkness of your hair

It touches the softness of your body and

Finally masters your mind... 

Beware because love is sometimes blind.

 

By "Velentis" 

October 2017

OUR ATTIC OUR LADDER 

 


Struggle

 

I disappear in the emptiness of your absence

I am drowned by the memories of our past life 

Which has melted by the heat of our dismantled bodies 

The struggle to return is intense, continuous almost eternal 

How can we survive this unbearable ordeal

Hanging my the tiniest of threats which is 

Our only hope?

 

Written by " Velentis "

October 2017 

OUR ATTIC OUR LADDER 


Illusion

The sunlight 

lit her hair, 

And I stood silent 

wondering.... 

whether the scene 

was real, or 

I was living in an illusion. 

 

Written by " Velentis "

September 2017

OUR ATTIC OUR LADDER 


BALADĂ PENTRU TATĂL MEU

BALAD FOR MY FATHER

By Ioan Carmazan 

BALADĂ PENTRU TATĂL MEU

Când mi se face dor de tine, tată, îmi bag degetele în cur şi le miros. Şi atunci îmi vin în minte mâinile tale mari, care mai întotdeauna miroseau a căcat. Te scărpinai în cur, probabil aveai oxiuri, sau poate hemoroizi. Cu mâinile tale mari mirosind a căcat mă mângâiai pe cap uneori în serile de vară, când mă aşezai pe genunchi şi îmi povesteai întâmplări de pe front. În mintea mea de copil înviau scene de război, rusoaice albe frumoase pe care tu le-ai iubit, degetul de la piciorul drept rupt de un glonte şi păstrat de tine în raniţă drept mărturie a ceea ce Dumnezeu dă şi apoi ia înapoi cu cruzime. Aveai o sclipire în ochi, o bucurie a poveştii pe care nimeni niciodată nu o să o mai învie (în mintea mea).

Stau şi mă gândesc că e pentru prima oară după mulţi ani de la moartea ta când mi-e dor de tine. Soarta uneori e nedreaptă cu raporturile dintre părinţi şi copii. Când părinţii sunt tineri, în putere, când sunt veseli, plini de viaţă şi încrezători, copiii sunt ori nenăscuţi, ori prea mici ca să înţeleagă ceva şi să se bucure de puterea părinţilor. Mai târziu, când copiii cresc, părinţii au trecut deja prin laturile lumii, sunt deja uzaţi şi târnosiţi de mizerii, blazaţi, uneori obosiţi.

Eu sunt copil născut la bătrâneţe. Tu aveai 38 de ani, tată, şi mama 36. Pentru anul 1948, doi ani după seceta din Moldova, puteam să nu mă nasc, să nu fiu dorit. Îţi doreai un băiat, ți-ai dorit dintotdeauna un băiat şi mai sperai. Era duminică, 27 iunie a anului 1948, era ora 18 seara, aveai serbare la şcoală la Satchinez. Stăteai în spatele scenei după perdea, urmărind spectacolul copiilor, când, brusc, cineva de lângă scenă  s-a uitat la tine şi a strigat: „A născut Sofia, ai un băiat!" Mulţi ani mai târziu, când tu îmi povesteai scena asta, te opreai întotdeauna aici şi o clipă nu ştiai ce să spui mai departe, probabil încercai să-mi comunici mie ceva ce nu se poate povesti. Şi aşa, această poveste a rămas întotdeauna acolo: „A născut Sofia, ai un băiat!" şi o pauză lungă, lungă cât o mirare, cât o dumnezeire.

Aveam să înţeleg mult mai târziu această tăcere din glasul tău de atunci, mult mai târziu, când am crescut şi uneori îţi surprindeam privirea plină de mândrie. Aveai un băiat, era mare. A împlinit 18 ani. A împlinit 20 de ani.

Mă gândesc uneori, tată, că, dacă aş fi fost câine, aş avea şapte ani şi jumătate. Dumneata ai murit la 71 de ani, deci aveai, dacă ai fi fost câine, 10 ani. Un câine mândru, flocos, cu părul alb, uşor trist, resemnat, plimbându-te prin cartier şi negăsindu-ţi locul. Tânjeai după o casă la ţară, poate la mahala, de unde să se vadă pădurea. N-am înţeles multă vreme pe unde umblai, unde te duceai, când uneori absentai de acasă şi mama mă suna îngrijorată. Era micul tău secret pe care l-am aflat după moartea ta. Atunci, în noaptea când tu ai murit şi eu am venit la 1 noaptea cu un tren gălbejit, am găsit în casă cinci sau şase ţigănci bătrâne care, îmbrăcate în negru, plângeau domol. Am întrebat-o speriat pe mama şi ea, căzută de plâns, stătea în bucătărie, nu putea să te vadă mort, mi-a spus printre lacrimi: „Sunt prietenele lui taică-tu." Şi atunci mi-am adus aminte de o întâmplare a cărui tâlc l-am aflat acum. Venise Fane Chioru, spaima mahalalei Izvor, venise din puşcărie acasă. Stătea întotdeauna cam o lună, pe urma făcea iar ceva şi intra din nou la pârnaie. Cartierul era în alertă, Fane fura câini şi-i vopsea din alb în negru, din negru în alb, în special canişi, juca fotbal cu copiii din cartier şi toata lumea credea că s-a liniştit. Şi într-o zi, când eu veneam cu tine spre casă, Fane s-a oprit, m-a salutat pe mine, s-a oprit şi ţi-a sărutat mâna şi-a zis: „Săru-mâna Domn Profesor". Tu l-ai mângâiat pe cap, el ţi-a mai sărutat o dată mâna. Şi asta a fost tot. Deci tu erai Domn Profesor care scriai cărţi poştale pentru fiii ţigăncilor din cartier, care erau la pârnaie. Ele, mare parte, erau analfabete, şi îţi dictau ţie şi tu cu scrisul tău ordonat, mare, frumos, scris învăţat la Şcoala Normală de învăţători din Timişoara, încercai să pui şi ceva din suspinele şi lacrimile înecate care le însoţeau cuvintele. Fane nu s-a mai întors niciodată din puşcărie, tată, numele lui l-au mâncat câinii, cartierul a fost demolat, lumea s-a risipit. Poate ţigăncile alea bătrâne au murit şi ele şi n-a mai rămas nimic decât întâmplarea asta în mintea mea de câine care are şapte ani şi jumătate.

Şi mie mi-au căzut dinţii, tată, şi eu am început să caut locurile cu soare, a început să-mi ajungă un blid cu mâncare şi un preş şi câteodată, când mă scol, dimineaţa, mă gândesc la fraza care mi-ai spus-o: ,Pe mine mă cheamă Cărmăzan şi am pus creionul în mână la 10.000 de copii. Eu mi-am făcut datoria, să ţi-o faci şi tu!” Suna ca o ameninţare, ca un îndemn şi acum când mă gândesc la această frază, văd mânuţe de copil şi o mână mare mirosind uneori a căcat care le pune creionul, îl aşează între degetele mici, fragile şi începe să deseneze pe hârtie scăriţe.

Poate că eu nu m-aş fi născut, tată, dacă străbunicul Ioan Cărmăzan nu dorea asta. Atunci, cândva, metafizic vorbind, eu m-am născut din sămânţa lui de voinţă de a nu i se pierde numele, de a nu-i fi mâncat numele de nepăsare şi rugină. Ştii bine că a venit la Bocşa, a făcut avere, astea mi le-ai povestit tu, a schimbat vreo trei neveste şi nu putea avea copii. Ultima lui nevastă, Milița, o sârboaică cu care este îngropat în cimitirul ortodox din Bocşa, era o femeie frumoasă, mândră şi plină de har. Cânta la nunţi, la botezuri şi în corul bisericii ortodoxe. Şi acum vine momentul primei mele naşteri, metafizic vorbind. Deci, în după amiaza de toamnă, atunci când după îndelungi discuţii cu Milița el s-a urcat într-un tren mic, o mocăniţă, şi a plecat la Ilia, de fapt la Uleș, la fratele lui Antonie care era primar şi care avea unsprezece fete, cu gândul ascuns de a înfia o fată, de a o aduce la Bocşa, de a i se naşte un nepot pe care să-1 înfieze, să-i dea numele Cărmăzan, atunci, cred eu, cel care scrie aceste rânduri, am făcut cu ochiul lumii, lumii de abur şi plasmă, de speranţe şi iluzii.

Căci fata înfiată este bunica Rozalia, nepotul născut, primul născut, eşti tu, tată, tu porţi numele Cărmăzan, iar eu nu sunt decât capătul primului pod peste timp. După mine vine puntea, căci eu am trei băieţi. Cam aşa se scrie istoria unui neam, uneori în bătaia lumii, a frigului, a speranţei, a neliniştii, a fricii, a deznădejdii. Lacrimi şi suspine, suferinţe şi boli, iluzii şi suflete în derivă. Morţii şi viii se amestecă peste ani ca într-un cerc de cretă peste care ploaia şi timpul lasă dâre de lumină. Căci ce suntem altceva, la urma urmei, dacă nu iluzii limitate în neantul timpului şi spaţiului? Mici puncte în univers încercând să lăsăm după noi o fărâmă de lumină.

Mă gândesc uneori la câini. Când sunt mici sunt drăgălaşi, alintaţi de toată lumea, învaţă unde să se cace, unde să facă pipi, apoi cresc, îşi ascut colţii - uneori muşcă chiar mâna care le-a dat de mâncare, intră în luptă, în viaţa. Se frământă, se bat, poartă colţii bătăliilor pe nări. Şi deodată, pe nevăzute, le cade primul dinte, se scutură blana, privirea e mai domoală, ochii au început să facă urdori. Mănâncă mai puţin, latră mai puţin, umblă după căţele din ce în ce mai rar, se cacă ascunzându-se. Aud tot mai des bufniţa în noapte. Ploaia îi oboseşte, ninsoarea ii sperie, pomii înfloriţi ii deprimă, păsările îi enervează, cu ceilalţi câini comunică din ce în ce mai rar. însinguraţi şi trişti îşi numără anii ascunşi printre stele.

Poate ca aşa e şi viaţa omului, dar Dumnezeu i-a dat de şapte ori mai mult decât unui câine, şi bucurii şi suferinţe, aşa, ca să ajungă! Cât pentru o viaţă de om.

Şi uite aşa, pe nesimţite, din cearcănele timpului ne naştem puţin câte puţin. O dată la Satchinez pe 27 iunie 1948, a doua oară la Bocşa când am mâncat prima bătaie de la tine, aveam 5 sau 6 ani, m-ai bătut cu cureaua şi m-ai scos în curul gol afară să mă vadă lumea, să mă lecuiesc. Apoi am ţinut prima fată de mână, mai pe urmă am pus mâna pe sexul umed al unei fete şi am intrat în el cu toată fiinţa mea. O chema tot Rozalia, fusese măritată, eu eram căţelandru, elev în clasa a Xl-a. Apoi m-am îndrăgostit şi am suferit din iubire, apoi a ieşit soarele, fata pe care o iubeam mă iubea şi ea şi probabil aici mi s-a schimbat soarta, destinul. Am început să zburd în lume, cal fără zăbală, încălecând viaţa cât pentru şapte vieţi, mă simţeam nemuritor, am rănit în dreapta şi-n stânga cu cinism, cu nepăsare. Şi într-o bună zi m-am însurat, mi s-a născut primul băiat şi pe nesimţite s-au scurs vămile naşterii. Urmau celelalte. Mi-a căzut primul dinte, ai murit tu, a murit mama! Şi azi, la 54 de ani, stau şi aştept, pândar la hotarele vieţii, probabil să mă întâlnesc în vis cu sexul mamei.

Poate că într-o bună zi Dumnezeu mi-a pus batista în gură şi harşt, mi-a scos toţi dinţii ca la şarpe. Pe ici, pe colo, câte un ciot, aşa, ca să nu mai pot muşca. I s-a părut Lui că sunt veninos, că muşcând în dreapta şi-n stânga stric armonia lumii. Uneori îmi pun proteza şi ies în lume; proteza, săraca, tot proteză, o repriză, două ca la box. Şi gata.

Uneori mă gândesc că toată această tevatură cu lumea nu e decât un dans al protezelor, la care Dumnezeu asistă strângând în mâini marea batistă plină cu dinţi. Dinţii lumii a cărei orgoliu şi sete de răzbunare Dumnezeu nu o mai poate stăpâni. Şi atunci harşt - noaptea, pe furiş, în somn, pe tăcute, pe nevăzute, fără durere (Ah, uneori mai trebuie să trăiască şi dentiştii.) devenim şerpi, încolăcindu-ne supuşi pe inelul vieţii. Abia suntem în leagăn şi ne şi înzestrează cu vechea moştenire bine şi rău. Din pricina asta ni se iartă poate faptul că trăim.

Înţelepciunea nu aduce cine ştie ce foloase omului. Oamenii deştepţi, oricât ar fi de deştepţi, nu ajung cu mult mai departe decât proştii, ba chiar uneori sunt şi au cu mult mai puţin decât ăştia. Şi asta pentru că în viaţă nu există întinderea care să ajungă până hăt departe: îţi deschizi braţele şi harşt, ai dat ori de soare, ori de ceaţă. Pentru unii oameni uitarea are un buzunar adânc, aşa de adânc, încât uită cu nemiluita, cu o putere adevărat titanică. Şcoala preţuirii sinelui, şcoala de bază a vieţii nu o termină niciodată. Rămân mereu repetenţi, repetă clasa, o iau de la capăt şi, în final, nu fac mai mult decât o ceapă degerată sau o pizdă frumoasă, dar bleaga. Se culcă cu speranţa că somnul nu îmbătrâneşte, uitând că pentru somn trezirea e un fel de moarte.

Şi aşa, amăgiţi, uitaţi de viaţă, ne încolăcim pe treptele destinului, încercând să supravieţuim nepăsării, uitării. Boala, motorul a tot ce-i viu, moartea, împăcarea cu sine, cu lumea, nu fac decât să ne reamintească că universul e făcut din contrarii. Balansul lumii stă în acest puls imens care face ca în fiecare secundă pe planetă să se nască unul, să moară unul, să fie nefericit altul, deznădăjduit al treilea, să se împerecheze doi, să fie iubit al treilea, să iubească al patrulea. Cât mai mult decât o secundă în Univers, căci tot ceea ce există, din păcate nu există decât atât cât conştiinţa fiecăruia dintre noi e vie.

Port uneori în mine un nedefinit sentiment de tristeţe, tristeţe care probabil vine de undeva din liniştea pădurii de la Uleș, acolo unde străbunicul meu Antonie, în dimineţile ceţoase, se plimba prin livadă, sau poate din adormirea viilor de la Vârşeţ, unde bunicul după mamă Krsta Bakici îşi fuma ţigara visând inconştient la nepotul lui, adică la mine, ca ceva nenăscut, nenumit, dar prezent în sufletul lui ca o nelinişte venită de dincolo de lume. Sufletul omului poate migra în ceaţa viitorului, poate desluşi în magma ancestrală a neamului mugurii, bobocii vieţii viitoare, dar el, sufletul mut şi surd în faţa destinului nu poate vorbi. Limba omenească nu are forţa şi puterea limbii animalelor, ale căror tăceri şi mirări adunate în mii de grozăvii, stihii au cizelat-o, au călit-o devenind limpede ca şi cristalul. Cristalul tăcerii, semn suprem al sâmburelui de inteligenţă, de înţelegere a lumii.

Mă gândesc uneori, tată, ce poate fi această încrengătură de destine, de morţi şi vii în neamul meu, decât însăşi viaţa mea pe care o trăiesc uneori inconştient, amestecând bunele şi relele, iubirea şi ura, deznădejdea şi visarea, laşitatea şi curajul. Nu sunt decât o sămânţă purtată de vânt, sămânţă a icnetelor, mirărilor, suferinţelor celor ce au fost înaintea mea şi a celor ce vor veni după mine. Să nu crezi cumva, tată, că am început să scriu şi scrisori nepoţilor, celor nenăscuţi încă, deşi, dacă mă gândesc bine la străbunicul Ioan Cărmăzan, ar trebui să mă urc şi eu într-un tren, o mocăniţă, să mă duc să ie aduc tinereţe fără bătrâneţe, iarba fiarelor, iarba uitării, rădăcina vieţii, rădăcina umilinţei, rădăcina rădăcinii, cea fără urmă şi leac, pierdută undeva în osia lumii, în cutele destinelor a zeci şi sute de mii de oameni ce s-au perindat pe pământ de atunci, de când Adam a muşcat din măr şi de când Eva, goală, acoperita de şuviţe, se uita la el ispitindu-l. Ispită din care inconştient ne tragem cu toţii, căci la capătul drumului ce suntem mai mult decât o icnire şi o împreunare ce durează uneori câteva secunde, minute, gest suprem inventat de Dumnezeu pe pământ ca să prelungească la nesfârşit boala şi umilinţa, degradarea, ura şi violenţa, foamea şi nepăsarea, mizeriile lumii care, ca într-un creuzet, ard la porţile pământului cerşind o clipă de îndurare.

Timpul vieţii tale s-a scurs ca-ntr-o clipită, cei 70 de ani bătuţi pe muchie nu sunt acum, tată, când privesc înapoi din umbra istoriei, când totul s-a destrămat şi noi am aflat adevărul, decât sinteza a trei cuvinte: bube în cur, sifilis, paranoia. Toate suferinţele, îndoielile, pândele şi umilinţele au năvălit peste tine la 34 de ani, erai născut în 1910, deci în '44 aveai 34 de ani toate, spaimele şi angoasele unui regim s-au instalat peste tine, peste lume, bătând cadenţa cizmelor ruseşti, a mirării şi a dilatării timpului, timp oprit, încremenit în uimirea pustiitoare a acelui ceasornicar bătrân căruia un rus i-a pus pistolul la tâmplă, i-a întins o pendulă şi i-a ordonat: „Până mâine să-mi faci 20 de ceasuri mici!” Şi el, ceasornicarul, uluit şi speriat, a scos din sertarele vremii 20 de ceasuri mici, le-a curăţat, le-a uns, le-a pus m mişcare rănind încremenirea lor de-o viaţă; uitate în scrinul nepăsării, ele oricum 25 de ani arătaseră de două ori pe zi ora exactă, căci un ceas oprit, un ceas cu limbile moarte, amorţite, de două ori pe zi arată ora exactă. Şi a doua zi rusul şi-a pus, zâmbind cu dintele lui de aur mare, aur probabil scurs printre degete din Cloşca cu puii de aur, cele 20 de ceasuri mici pe mâna dreaptă şi pe mâna stângă, până la cot şi mai sus, a zâmbit, a scuipat mahorcă printre dinţi şi a plecat fluierând. Pe drum, în urma lui, bătea cadenţa a douăzeci şi una de clipe încremenite din istoria noastră, a neamului acestuia pus la răscruce de destin între muscali şi turci, goţi şi ostrogoţi, huni, avari, gepizi şi slavi, bulgari, pecenegi, unguri şi cumani, tătari şi romani. Ceva din mâzga transpiraţiei lor, ceva din sămânţa lor mirosind a mineral şi vegetal s-a scurs fără să vrem în sângele neamului. Şi rusul nostru fericit s-a oprit o clipă la gardul unei biserici ortodoxe, a scos puia lui, măciulie uscată de vânturile stepei, bătută de iernile Siberiei, îmbălsămată cu mirosuri de votcă şi mahorcă şi s-a pişat prelung. Era o pişare domoală, care spărgea liniştea încremenită a lumii, şi şiroitul pișatului s-a auzit până la Bucureşti, Praga, Varşovia, Sofia, aşa, ca să ia lumea aminte la amestecul bolnăvicios, galben, mirosind a amoniac, a discursuri demagogice, a Stalin şi a Lenin, Trotki şi Beria.

Mă gândesc uneori că viaţa e o goană. Tu alergi şi destinul în urmă gâfâie, încercând să te prindă. Pe unul îl găseşte pe W.C. căcându-se, pe altul în pat dormind, pe unul îl găseşte în miezul vieţii culcând femeia, pe altul şirag de mătase cu limba încremenită în curul şefului. Poţi să te ascunzi cât vrei, vine o zi când el te găseşte, te mângâie pe cap şi cu umilinţă te trimite la Petru, la Sfântul Petru!

Pe unul 1-a găsit destinul în frigider. Asta, aşa, ca o ironie a clipei. Se zice că într-o dimineaţă, a doua zi după Paşti, la poarta Raiului, bat trei adormiţi în ale lumii încercând să intre. Sfântul Petru, mahmur după cheful de noapte, se uită mirat, le deschide şi cu nepăsare le ascultă povestea:

Eu, zice primul, am fost un prost, m-am luat după un aşa-zis prieten şi m-am dus grăbit acasă să o prind pe nevastă-mea în fapt. Când am intrat, într-adevăr, nevastă-mea era goală, dar bărbat străin nicăieri. Am răscolit şifonierul, biroul, patul, sub pat, dulapul sub dulap, ce mai, am răscolit toată casa. Nervos, am ieşit pe balcon să iau aer, mă astupam de nervi. Locuiam la etajul 7, mi-am aprins o ţigară şi deodată ce văd: două mâini agăţate de balconul meu. Intru in casă, iau securea şi harşt, tai degetele de la mâini, mă uit cum cade un trup de nemernic. Văd cum se agaţă de un pom, cade şi îşi rupe doar piciorul şi, şchiopătând, încearcă să scape. De nervi, intru în casă şi cu mare greutate iau frigiderul şi poc, i-1 trântesc în cap. De efort, intru în casă şi fac infarct. Sfantul Petru îşi face cruce. „Mă, acesta sigur nu a citit Decameronul lui Boccacio", se gândeşte Petru în înţelepciunea lui.

„Dumneata?”, se uită la următorul.

Eu, zice al doilea, sunt pensionar. Locuiesc la bloc, la etajul 8, am un balcon şi în el cultiv flori. O întreagă seră plină cu flori. Ieri, pe după amiază, am ieşit în balcon să ud florile. Le-am udat, le-am pigulit şi mai pe urmă am încercat să readuc o floare agăţătoare care se scursese pe balcon, nu ştiu ce Dumnezeu, am alunecat şi, în disperare de cauză, m-am agăţat cu mâinile, cu un efor inuman, de balconul de la etajul 7. Şi de aici mi se trage tragedia. Prima oară cineva mi-a tăiat mâinile cu securea, apoi, după ce am căzut printr-un copac şi mi-am rupt piciorul, m-am trezit cu un frigider în cap.

„Dumneata?”, se scarpină Sfântul Petru, uitându-se la al treilea.

Eu, zice acesta, eram la una, Iubeam, bucată bună, nenică, ce mai, când acolo, hop! zice asta, a venit bărbatu'! N-am avut timp să mă dezmeticesc, stau o clipă şi ţup! în frigider.

Şi aşa, preţ de o clipă, pe acesta, cel mai inocent dintre noi toţi, 1-a găsit destinul până şi în frigider.

Pe Ceauşescu, tată, 1-a găsit destinul în elicopter. Fusese la futut lumea pe acoperiş la CC. L-au aterizat la Târgovişte şi de acolo, într-un TAB, îl plimbau de colo-colo ca să-i piardă neamul urma şi umbra. Să-1 fi văzut cum cobora din TAB, ţăran hăituit, clabățul îi cade pe ochi şi el, cu gest de cioban din Mioriţa, tată, şi-1 trage pe cap înapoi. Clipa asta de umilinţă ancestrală merita să o vezi, să o trăieşti.

L-au împuşcat mai apoi ca pe un câine, în ziua de Crăciun şi, mort, l-au plimbat o zi întreagă, de frică nu ştiau unde să-1 pună. Şi pe el, şi pe ea. Şi mai pe seară i-au pus pe stadionul de fotbal din Ghencea, sub prelată şi i-au lăsat pe iarbă o zi şi o noapte să se scurgă din ei mustul paranoiei şi al puterii, să rodească iarba, să înflorească sămânţa de mai, ai hai, câţi morţi şi cât sânge, câte umilinţe şi mizerii, câte oase, inimi îngropate în stema steagului românesc. Secera şi ciocanul, puia şi nepăsarea, lindicul şi seminţele vândute în gară la Găeşti de Elena Ceauşescu în tinereţe. Praful şi pulberea s-a ales de neamul acesta, tată.

Am văzut o fotografie a lui Lenin, tată, cu doi ani înaintea morţii, îl ţineau ascuns să nu-1 vadă lumea, era mâncat de rugină şi sifilis. Marele învăţător pe care-1 cântai tu cu copiii tăi, ăia 10.000, cărora le-ai pus creionul în mână, avea faţa lăptucă mâncată de viermii de mătase ai minciunii cu care a îmbălsămat lumea, cu care a omorât cu sânge rece zeci de mii, milioane de oameni. Sputa lor de morţi, aia care iese din gură după ce mori, era toată prelinsă pe faţa lui descărnată. Privirea îi era goală, se uita aşa în curul lumii ăleia pe care o hăituise, o sfărâmase, familii sparte, oameni omorâţi degeaba, bejenie şi nopţi nedormite. Chin şi suspine. Numele lui îl mănâncă şi acum câinii Raiului. Numele lui şi sifilisul din legendă.

Pe Marx îl durea aşa de tare curul, tată, avea nişte buboaie mari, coapte în cur şi, de durere, nu putea dormi. În nopţile de nesomn se gândea la binele omenirii şi, aşa, tată, între buboaie, puroi, cur şi slujnica cu care trăia, ne-a blagoslovit pe noi, pe tine, toată generaţia ta cu geniala-i învăţătură.

O clipă istoria a sângerat, timpul a ţipat şi, de deznădejde, apele s-au revărsat, pădurile au încremenit, florile s-au ofilit, caii au nechezat, numai oamenii şi-au plecat capul şi, încolonaţi în coloana timpului, de umilinţă au băgat limba în curul şefului şi şeful în curul şefului şi, aşa, coloane de adormiţi încovoiaţi, lingând curul unul altuia ca într-un cerc prelung, de la Bucureşti la Moscova, la Varşovia, Praga, Sofia, Tirana.

Ca-ntr-o partidă de domino s-au scurs anii vieţii tale, ai generaţiei tale şi, acum, uitându-mă in ochii copiilor mei, nepoţii tăi, tată, nu le pot povesti nimic decât bube în cur, sifilis, paranoia. Atât. Nimic mai mult.

Nu ştiu dacă sunt scriitor, tată, amestec şi eu cuvintele, le îmbin şi le împac, aşa, într-o doară. Nu ştiu dacă ştiu să povestesc cu adevărat, însă mă simt dator să-ţi scriu, să-ţi spun mai ales lucruri pe care le-am aflat după moartea ta, pe care poate tu le ştiai, le bănuiai, sau, pur şi simplu, trăind, ai învăţat să te fereşti de amintirea lor.

Ştiu sigur acum că la un an după ce a venit depeşa că primul soţ al mamei mele Sofia, Petru Lungu, a murit pe front, deci la un an după ce mama a primit pământ ca văduvă de război, voi doi, tu şi cu mama, aţi aflat la Timişoara, la o consfătuire cu învăţători, că el ar trăi în legiunea străină. Nu aţi spus nimănui nimic, tu erai deja căsătorit cu mama, mama era gravidă cu mine, era micul vostru secret, secret care v-a însoţit de-a lungul vieţii până într-o zi. O zi oarecare din luna iunie, mulţi ani mai târziu, când eu eram deja student la a doua facultate şi am primit o scrisoare la adresa la care locuiam, adresă care era a surorii mele Vera, fiica de fapt a celui dispărut pe front, în care Petru Lungu îi scria Verei că e bine, sănătos, în Vietnam, are 13 copii cu o vietnameză, pe copii îi cheamă Ching-Floarea, Hing-Petru şi aşa mai departe. Scria Petru Lungu că ar vrea să vină în România să o vadă pe Vera, că, mă rog, acum poate veni, vremurile s-au mai schimbat etc.

. Vera, sora mea după mamă, era deja fugită de doi ani buni în Franţa şi o vreme m-am frământat cu scrisoarea. Nu ştiam ce trebuie să fac Să vin să vă spun, să nu vă spun, să-i răspund, să tac, şi aşa, pe nesimţite, s-a trezit bunicul Bachici în mine şi mi-a ordonat, mi-a poruncit ce să fac. Cu un curaj pe care nu-1 regăseam în zilele obişnuite am scris o scrisoare., ,Dragă Uico Petru, eu sunt copilul din a doua căsătorie a Sofiei, mă cheamă Cărmăzan şi Ioan, am 27 de ani, sunt student şi, dacă binevoieşti, poţi veni la mine, întrucât sora mea Vera e fugită la Paris.” Petru Lungu era român din Banatul iugoslav, se căsătorise cu mama care era sârboaică, Sofia Bakici şi aveau o fetiţă de un an. Locuiau la Biserica Albă în Banatul sârbesc, unde el era învăţător, mama, de asemenea. Şi, într-o bună zi, pe nepusă masă, s-a trezit românul din el, izbucnise războiul şi el şi-a luat nevasta, fetiţa de un an şi, într-o căruţă, a trecut în România, s-a oprit la Satchinez şi, voluntar, a plecat pe front. Era un român verde, frumos ca bradul, avea mustăţi înspicate, ochii căprui, era un bărbat vesel, cântăreţ la petreceri, băutor cu state vechi la serviciu, ce mai, adevărat român verde. Pe nevastă şi fată le-a lăsat în grija destinului. Mama nu ştia româneşte, Vera era mică, abia mijise ochii la lume. Director la şcoala din Satchinez erai tu, tată, erai căsătorit fără acte, erai deja divorţat de prima nevastă, de una Caterina care se aşeza vara în faţa casei cu ziarul în mână, să citească, dar ziarul îl ţinea invers, era de fapt analfabetă, dar se ţinea de Doamna directoare. Râdea lumea pe ascuns de ea!

Şi aşa viaţa care învolbură apele destinului ne adună pe toţi într-o albie.

La vreo doi ani a venit carte poştală că Petru Lungu a murit pe front, mama a primit pământ şi pensie, începuse să rupă deja câteva cuvinte româneşte. V-aţi căsătorit într-o bună zi pentru că mama era deja gravidă cu mine şi se vedea şi, pe nesimţite, începe să se ţeasă povestea noastră prin lume.

Aţi aflat apoi că Petru trăieşte, v-aţi frământat o clipă, apoi totul a intrat în veşnicia uitării. Uitare pe care viaţa o ţine în sertare atât cât timpul îşi ţese legenda şi, într-o bună zi, a venit scrisoarea pe care, culmea ironiei, o primeam eu, cel care, la vremea acelor întâmplări, eram nenăscutul din poveste. Mi-ar trebui poate prea mult talent să descriu şirul acelor evenimente care au început în după amiaza de vară când, la uşa mea din Câmpia Turzii nr. 39, în Bucureşti, am găsit pe preş un om slab, frământat de friguri, avea malarie. Călătorise cu trenul trei zile şi trei nopţi, era Petru Lungu în carne şi oase.

Şi aşa am aflat povestea lui, care ascunde în ea tot ce poate duce în cârca un om scos pe nedrept la marginea istoriei. Căci, în 1947, când se terminase războiul, Petru Lungu era în Franţa, fugise de pe front pe o bicicletă împreună cu un român de prin Moldova, încerca disperat sa  se întoarcă în România sau în Iugoslavia. Tito declarase că cine nu s-a întors până în martie 1947 era trădător de război, iar în România avea Legiunea de onoare a regimentului din Făgăraş. Şi aşa, prins în cleştele istoriei, se înrolează în Legiunea străină, unde petrece doi ani de coşmar. După doi ani de instrucţie şi mizerie morală, evadează cu încă doi şi este prins undeva în deşert. Drept pedeapsă este trimis să lupte în Indochina, mai precis pe frontul din Vietnam. Evadează şi cere azil politic la comuniştii din Vietnam. Luptă alături de tovarăşii lui vietnamezi timp de un an, este prins într-o încercuire, dus la batalionul disciplinar şi condamnat la moarte. În noaptea dinaintea execuţiei îşi eliberează, ca în filmele proaste, mâinile legate cu sfoară, îşi dezleagă picioarele şi evadează din nou la tovarăşii lui comunişti vietnamezi. Ăştia nu îl cred, îi ţin sub observaţie şi, într-o bună zi, i se hotărăşte soarta. Va trebui să se căsătorească cu o tovarăşă de luptă, o vietnameză. Luptă alături de tovarăşa vietnameză vreo cinci ani, timp în care se nasc primii copii, Ching-Floarea, Hing-Petru sau cam aşa ceva şi, după eliberare, este lăsat la vatră; are o casă, se nasc cei 13 copii, este translator la Ministerul Agriculturii şi refuză cu îndârjire cetăţenia vietnameză, obiectând că o acceptă cu dragoste dacă îşi ia înapoi una din cele două pierdute, română sau sârbă. Se temea de schimbarea la vârf în Vietnam, schimbare care putea aduce după sine interogaţii de genul: „De ce şi-a luat cetăţenie vietnameză, nu cumva este un criminal de prin Europa de Est, mascat pe valul istoriei etc.?”

Are cu el două fotografii - casa, el cu copiii vietnamezi, metişi de o candoare aproape insuportabilă. Mănâncă o dată pe zi, fumează două pachete de ţigări şi bea o sticlă de vin de-a lungul zilei, nu a văzut brânză albă de 30 de ani, vin roşu, de asemenea. Plânge alături de mine la restaurant, se uită la mine care-1 răsfăţ şi, brusc, îmi spune că eu sunt copilul lui, asta după ce, înfierbântat de istoria cumplită, am colindat o noapte prin Bucureşti cu lăutarii după noi. Da, da, zicea el, dacă o femeie iubeşte un bărbat, copilul născut chiar cu altul seamănă cu cel iubit, şi maică-ta m-a iubit, spune el zâmbind. Mama avea să-mi confirme acest lucru. Da’, l-ai iubit şi pe tata? o întreb eu. Pe tata Cărmăzan. E! asta e altceva, spune mama. Deci eu, cel care vă scriu, nu sunt un copil născut din iubire. De-ale istoriei! Ce vreţi, suntem ca într-o algebră unde fiecare vorbeşte limba intereselor lui proprii şi doar viaţa vine şi ne aşează acolo unde istoria o cheamă să se întrupeze.

Ce ar trebui să vă mai povestesc în această scrisoare pe care o scriu lumii şi, bineînţeles, tatălui meu, că se hrăneau dintr-un butoi în care puneau peşte peste iarnă, că aveau raţie de nu ştiu câte pachete de ţigări pe lună, oricum puţine, ţigările erau contrabandă curată, o bicicletă era scumpă - cât o maşină la noi -, iar un ceas, un ceas de mână, avea valoarea unei case, a unei vile.

Şi, a doua zi, regizorul din mine pregăteşte marea întâlnire. Deci, Petru Lungu se va întâlni cu mama mea, prima lui soţie, după aproape 40 de ani, la mine acasă. E greu să o conving pe mama, ţie nu ţi-am spus nimic atunci, tată, mă jucam de-a istoria, de-a regia. Îmi regizam o fărâmă din chiar biografia mea. Au plâns, s-au ţinut de mână ca doi copii, eu îi urmăream prin uşa întredeschisă. Se despărţiseră în floarea vieţii şi acum erau doi oameni bătrâni, umiliţi de istorie, bătuţi de valurile vieţii. Tu ştii că mama a rămas orfană la 4 ani şi a crescut într-un orfelinat la Belgrad. A scris şi o carte la bătrâneţe - „Învăţătoarea” - pe care eu am stilizat-o, corectat-o, mama nu scria bine româneşte - zace pe undeva, într-un sertar, la mine. Cartea mamei, poza bunicii Rozalia şi fotografia prietenului tău, poetul Florin Uzun Paşa.

Ce pot să-şi spună doi oameni care s-au iubit, pe care viaţa i-a despărţit şi care acum, la bătrâneţe, se regăsesc. Mai nimic. Tac, plâng şi se uită umil la altul. Apoi l-am adus pe Petru Lungu la masă, acasă la voi, ia Izvor nr. 85. În camera mică eram eu, la masă cu destinul neamului meu. Mama, care era bigamă, tata Cărmăzan - cu aerul lui de Domn Profesor care scrie scrisori fiilor ţigăncilor din pârnaie — şi Petru Lungu, un fel de Papillon al Balcanilor. Era o după amiază de vară, undeva la Podul Izvor. Istoria îşi descărna faţa cenuşie. Purtaţi de valurile vieţii, trei oameni stăteau la masa destinului şi un al patrulea, eu, urmăream timpul care se deşira în mii de cioburi, ca şi cum eternitatea era doar o fărâmă din viaţa fiecăruia.

Cine ştie ce s-a vorbit, limba omenească e prea săracă pentru asemenea întâlniri. Cuvintele se ascund şi pier în faţa destinului. Mă uitam la ei ca într-o oglindă miraculoasă în care cineva, Dumnezeu sau Diavolul, m-a lăsat să privesc. 

În mintea mea, acum când scriu, e un gol imens, un gol în care chipurile sunt estompate, cuvintele au murit. Ştiu doar că printr-un joc al hazardului, tată, tu ai fost coleg la Şcoala Normală de învăţători cu Petru Lungu, doar că el era cu doi ani mai mare ca tine.

Ceea ce a urmat se derulează acum ca într-un vis. Pe peronul gării, la plecarea lui Petru Lungu, colegi de ai mei, martori la istoria povestită, alde Dabija, Csaby Zaharia, au cumpărat fiecare câte un ceas, câte o bicicletă, geamantanele erau pline. Petru Lungu pleca în Vietnam având asupra lui obiecte ale istoriei colective, ceasuri Pobeda, biciclete ruseşti, haine bulgăreşti, fâșuri din Iugoslavia şi sentimentul real că eu, Cărmăzan, alintat de unii cu acel Nuţu etern, sunt fiul lui, al lui Petru Lungu cel viteaz, din Balcani şi până la Hanoi.

Intr-o bună zi, Petru Lungu s-a repatriat cu familia vietnameză în Iugoslavia. A fost primit de autorităţi, s-a scris în ziare, a dat interviuri Ia televiziune. Copiii s-au risipit în lume, în Germania, Elveţia, el a rămas cu tovarăşa Iui vietnameză la cârciuma din sat, mestecând amintiri, fumând câte două pachete de ţigări pe zi şi încercând să înţeleagă sensul întâmplărilor cu care Dumnezeu 1-a blagoslovit.

A venit odată la mine, la Bucureşti, de un Paşte, am mâncat brânză şi am băut bere la Intercontinental, s-a întâlnit cu Vera, fiică-sa, care venise special de la Paris în Iugoslavia. Întâlnirea a fost un eşec, aşa mi-a povestit Vera. Se întâlnea un tată cu o fiică pe care o lăsase de un an şi o regăsea după 40 de ani.

A mai trăit un timp până când destinul 1-a ajuns din urmă. Era un om versat, trecut prin multe, înţelept în ale vieţii, umil în ale veşniciei. S-au întâlnit el cu destinul acasă la el în pat. Şi astăzi, undeva în Iugoslavia, într-un cimitir mic de comună, probabil, zace o cruce în bătaia ploii şi a vântului. Asta da istorie!

July 2017 

OUR ATTIC OUR LADDER 

 

 


Two Sisters

When reading the title most of you could associate it with famous all time classic “Three Sisters” of A.P. Chekhov and would  not be wrong! 

Actually you would be 66.66% and some change,right!  

And that is quantitatively. 

Qualitatively you would be 100% right as the quality of events lived with two sisters might even exceed the famous original classic but maybe, would not be,necessarily, easily, joyfully, readable. 

Chekhov was one and only, me I am, still, one of many! 

Will I manage to reach some percentage, if some at all, from my readers I do not know.

I do know that it will be original, alive story as it was  growing in all my being for some time. 

Liked it?  Here it goes! 

 

Sis! Oh sis!

I can not help her. I am to weak and very bad. I can not help even myself. Would like to change, would like to very much, but this is more powerful than me, and it is easier to continue as I am. I will cover myself, become invisible. It is  helping me stay alive. I like life! Even miserable.

Somehow I am pretending to like people, but, fools,do not comprehend that I show it, I say it, to make it easier to them to feed my vanity, delivering  much-needed food, contributing to my existence. Without it, without gossip, without other people suffering I know I will not survive. 

But when I have all this gossip in my “hands”,so to speak, I can eat salad with my fingers, I can play whatever and however I want as feeling of superiority over other people suffering is, for me, the highest award! Then I can play the lady as well, even not knowing what that actually is, as I feel contempt towards those they call them selves ladies. 

It is crucial for me to observe doings of other people, to memorise, enlarging my “winter stores”, to use it when I stay, for different reasons, without such precious, existential, material. 

What? Criticize me? 

Why? Come-on please!  

Why you should criticize me? 

I have the sole right to my truth, made from lies, deception, embroidered in such a professional way that becomes art!  

Proud of above thoughts, not being too much concerned about anyone else, even her sister, Hacienda Mincinos Komanchela Fernández Lavizias enjoyed her morning coffee and some pastries as she is a non smoker, liking sweets!  

Like we said!  She is here to stay for a long long time..

To be continued...

 

 

And just for the records, I am writing at Beautiful minds page not as I consider myself a beautiful mind, but to encourage YOU beautiful minds, readers of philosophyofgoodnews to submit your texts without fear! Be aware of self! 

June 2017 

D.K

OUR ATTIC OUR LADDER 

 


Childhood is gone...

Childhood is gone April 2nd, 2012

 

Can you name the moment in your life when the childhood was gone? I don’t know if everyone had this moment, but I had mine.

 

 

My grandmother was a lady with a ‘character’ as they say. She has been tough with her five kids, very tolerating to disrespectful behavior and was expressing her love to the close ones as she could: by constant lectures on morality. Her favorite and last argument in any argument would be “What would people say?” Her children and we, her grandkids, were sure that she did it because she didn’t love us. Only now, I have realized, that it was her way of saying “I love you and I care about you.” And as a payback, she never received an expression of love from her own kids and grandkids, and she was trying to say that she needs our love by constant complaining, moaning and groaning. 

 

My grandmother was a very lonely person: she never had friends, didn’t like when guests were coming to her place as she was ashamed of her poverty. But there was a friend of hers, who she always talked about as “Oh, I hate it!” It was a dog…

 

My aunt brought a puppy to my grandma’s house and everyone in the family said to take him back, as he had lice and was so weak that the chances for him to survive were very few. I always loved animals and couldn’t let it happen. At my almost 8 years of age, I conducted an entire research among grownups how to give this small black hairball a chance. 

 

Somebody came up with the name Timka for the puppy and I liked it a lot. I remember washing a poor thing in a basin and he was so weak, that had no power to fight with me, though it was so clear, that he is completely unhappy about someone washing him. And then he dried, ate and became more playful. It took a week to recover Timka. 

 

In one year we have really become curious, who were the parents, as Timka grew into a pretty big dog, and looked pretty much like a Hungarian Puli, but a bit bigger and a bit less curly. He was smart by nature, he never let any foreigners into the yard, but if he had recognized you, he would let you in with no sound and will just ask for a small cuddle, as an entry fee. 

 

Timka had brilliant memory. Although we didn’t see each other frequently, he was always happy to see me. Timka trusted me a lot and I was the only person who he would let to touch him to cut his long fur. By mistake, I cut his skin and after that he never let me get close to him with anything metal in my hands. Good memory, bad experience – what can one do. 

 

Years were passing by very fast, and although my grandma was shouting at him a lot, and she never gave him a cuddle, Timka loved my grandma and one cannot imagine any more commitment to someone as this one: a dog and a human. He was following my grandma everywhere, wherever she went. And in a small village like mine, everyone could know where my grandma is, if there was a charcoal black dog, sitting next to the house, or a village shop, or at her grand-grandkids house… 

 

 

Everyone knew, that grandma is going to die soon. She had cancer in the stage, which no one could do anything. And we figured it out too late. Grandma was dying, and Timka was still sitting next to her house, waiting for his friend to come out and go somewhere. As my grandmother stopped getting up and got confined to bed, one could tell, that Timka felt it all, as if he was sharing this pain with a person he lived 17 years together with. His fur was not so black any more, it had a lot of grey in it, but he was still the old good fellow.  

 

My grandma was gone April 2nd, 2012 and the second I heard these words, my childhood was gone and dissolved  in the ringing emptiness inside that never left me even after 5 years... 

After the funeral Timka disappeared. Completely. I asked about him, and my parents told me that he was gone and some neighbors told them that they saw some dead black dog in the field that looked like Timka. Two weeks later, I found his stone-dead body in an old barn of my grandma. I knew that he wasn’t gone, I knew, that he will never leave my grandmother alone and he never did… He died two days later… after her… As if he was scared to leave her alone even after this life, as if he knew, that she will need a company, facing the God, as a witness of her life: hard, full of anger, desperation and endless love to her close ones, which she never expressed. 

 

 

And this is the moment when the only thing that you would like to change in your life at the age of thirty is the moment, when you say to the dearest in your life, looking into the eyes – I Love You. Or just a short cuddling with a dog. 

 

And no matter what people will say to you, facing inner self, and being completely honest to oneself, the understanding that the childhood is gone will hit you, but there is nothing you can do any more. Wipe your tears and move on - face it – you are an adult and the person you love – is no longer here. And there is no more place where you are appreciated for who you are, where your efforts are being noticed, where without words being said, you know that you are always welcome, where  the simplest food feels like the best one in the world, and no Michelin restaurant can be compared to that – because everything is honest: no double faces, no betrays, no lies. 

 

The childhood is gone… 

K.S. ( approved by writer)

 

June 2017

 

OUR ATTIC OUR LADDER 


Philosophyofgoodnews beautiful minds

This is from our readers quotes 

 

"Never late for good words"

Elena Cazacu

" When the going gets tough,the tough gets going."

Kate

 

 


This is my world . Here do I live.

Divine white. Tranquillity. Peace.

Quiet and soft tones vibrate and spread.

Here is our home. We are here from immemorial .

No borders,no limits, no time. Here we fly ,we love , we are expanding our soul,mind and we are joyful.

Anything we could wished for is here. There are many of us and we are not all the same. We are moving slowly like ,somehow, we have learned the same rhythm. We do not bother each other. We help out , we love one another. Sometimes ,we decide to descend to Earth , and live the experience. We chose our life style and learn. Learn how to understand love ,patience and how to be aware of self. We conduct spiritual antagonisms in some different , harsh conditions , being dressed in body, suffering, and with physical pain.

The Earth is not our home. There we are temporarily. Short.

Than our soul sails and slowly ,painlessly , penetrates the body and we become beings of flesh and blood , going under the skin ,in to the brain in to material.

We shine only from the inner side , we give colour to the body , we handle , and are moving it with our energy, which is firstly warm and innocent and then embarks on a life chaos and turmoil and changes its shape.

Then we grow up , making decisions, building and dismantling ,educate , suffer , love , hate , waiting , holding grudges , encouraging one another , fight out fears , failing and rising ...

And all that is needed , like the daily bread on earth , taking off higher and higher , stronger , more powerful , mature , silencely rejoicing return to our home and to all what is giving to us.

 

Marina Ristic

May 2017

OUR ATTIC OUR LADDER

P.S. The above is just a food for thought for all of us as it comes from yet to be published book .